Poveste de Craciun

Nu am mai facut panettone de doi ani. Nu am mai fost acasa de Craciun de doi ani. N-am mai avut timp. Sau nu s-a potrivit. N-a fost sa fie – ar zice unii. Sau poate asa a fost sa fie – zic eu. 

Cand m-am inscris la Universitate sa studiez Artele Culinare n-am stiut exact la ce ma inham. Parea asa… a dream come true. Si intr-un fel asa si este: studiez la o Universitate in Londra, cu dotari de ultima generatie in bucatarii, cu profesori veniti fie din mediul academic (cu doctorate facute pe te-miri-unde) fie din restaurante cu stele Michelin, alaturi de studenti veniti din toata lumea si intr-un mediu universitar cum nu imi imaginam ca exista. Ce altceva as mai putea sa-mi doresc? Well… as it turns out: timp. As putea sa-mi doresc timp. Pentru ca de vreo 4 ani incoace, in acelasi timp in care traiesc acest vis, mai lucrez full time la birou, lucrez part time ca freelance private chef, citesc, scriu, imi petrec zile si nopti invatand, iar cele putine zile libere care imi raman le petrec ca mentor, dand mai departe tot ceea ce am invatat pana acum. In toti acesti ani singurul concediu adevarat pe care timpul mi l-a permis a fost anul asta, in vara. A fost cadoul meu pentru mine. Si felul meu de a sarbatori absolvirea celor 3 ani de facultate cu First Class Honours. 

In toamna am inceput cursul de Master in Food Business Management. Part time – pentru ca am simtit ca n-as mai face fata sa studiez la program full time. Pentru ca am simtit nevoia sa incetinesc putin ritmul, ca sa pot sa invat cat mai mult. Dar si ca sa pot sa ma bucur de toata aceasta experienta. Din nou, nu am stiut exact la ce ma inham. Daca primii 3 ani de scoala au fost grei, well… urmatorii doi ani se arata inca si mai si. Chiar si asa – part time – abia reusesc sa imi termin lucrarile la timp. De cand am inceput cursul de Master am avut un singur weekend liber, la inceputul lui Decembrie, de ziua mea. L-am petrecut tot in jurul mancarii – de data asta facuta de altii – si cu my best foodie friends @foodiefamily. Si mi-am propus ca anul acesta sa imi iau liber de Craciun.

Mi-am propus sa fac panettone. Din ala cu maia, care dureaza 3 zile si 3 nopti (plus inca o zi de planning si recipe development). M-am apucat de joi. Astazi este sambata – si sunt pe ultima suta de metri. Daca totul merge conform planului, pana termin de scris povestea asta termin si de copt. A fost o intreaga aventura: am adaptat reteta pe care o fac din 2012, am schimbat pasi din metoda de preparare, cantitati, timpi de dospire. Am luat totul de la zero si am abordat toata povestea mai degraba stiintific, punand in practica tot ce am invatat in anii astia la scoala.  

N-am prea dormit in noptile astea. Si nu intelegeam de ce. Doar nu este prima data cand fac panettone. Fair enough – toate modificarile pe care le-am facut la reteta care stiam ca functioneaza mi-au dat ceva emotii. Dar stiam, simteam ca fac bine ce fac. Deci n-a fost asta.

A fost altceva. A fost o stare de permanenta efervescenta, o nerabdare de copil care stie ca peste cateva zile vine Mos Craciun si se invarte jucaus in jurul bradului intreband din doua in doua ore: cat mai e pana vine mosul? Si ce o sa-mi aduca?

And then it hit me. Nu a fost despre ce fac. A fost despre pentru cine fac. In toti acesti ani de cand sunt private chef am gatit pentru sute de oameni. Majoritatea evenimentelor sunt petreceri in familie sau in grupuri restranse de prieteni. Oamenii sarbatoresc impreuna te-miri-ce: zile de nastere, logodne, Craciun, revederi, regasiri sau pur si simplu… viata. Iar eu sunt acolo: cu ei, printre ei. Gatind si servindu-i cum stiu eu mai bine. Da – este un business asta cu private dinners. Dar deep inside este mai mult decat un business. De cele mai multe ori, abia dupa ce servesc deserturile reusesc sa am un moment in care sa ma opresc. Si sa respir adanc. In acel moment imi ridic privirea din oale si cratite si mi-o indrept catre clientii mei. Ii observ cum rad, vorbesc tare, ciocnesc pahare de vin. Atunci stiu ca se bucura de cina pe care tocmai le-am servit-o si impart aceasta bucurie alaturi de oamenii din jurul lor. Atunci stiu ca si eu sunt fericita. Nici nu ma mai intereseaza ca o sa am de condus 2-3 ore inapoi acasa. Ca apoi trebuie sa descarc lada frigorifica, tigai, cratite si setul de cutite din masina si sa mai imi petrec cateva ore spaland vase, recipiente si prosoape de bucatarie. Nimic nu mai conteaza. Eu sunt fericita, clientii sunt fericiti. All is good. Si am un sentiment foarte familiar in acele momente. Toate amintirile de cand gateam pentru familia mea sau pentru prietenii mei imi vin atunci in minte. Amintiri de pe vremea cand – acasa fiind – incepeam pregatitirile pentru diverse evenimente cu zile bune inainte. Iar cand venea ziua Z, abia daca stateam la masa, ca ma tot invarteam prin bucatarie impreuna cu mama, sa ne asiguram ca totul e asa cum trebuie.

Au fost cateva ocazii in care, dupa cate o cina privata m-am intors atat de obosita, incat m-am intrebat: totusi, de ce fac asta? Ei bine, fac asta exact pentru acel sentiment, pentru acea stare de bucurie pe care mi-o da gatitul, pentru bucuria mea si pentru bucuria celor pentru care gatesc. Business-ul este doar un pretext. Iar daca este ceva ce imi lipseste din Romania – asta este. Sa gatesc pentru ai mei. Sa planific o cina sau un pranz de duminica cu o saptamana inainte. Sa fac liste, planuri. Sa gatesc. Nu conteaza ce. Conteaza pentru cine. 

Anul asta am facut panettone. Anul asta merg acasa de Craciun. Mi-a adus mosul cadou niste timp (cadou in avans – chipurile, pentru ca am fost prea cuminte).

La-la-la-la-la-la-la-la-la, la-la-la-la-la-la-di-doo-da 🙂